Ți s-a spus că totul începe la nuntă. Rochia, inelele, promisiunile, fotografiile. În realitate, căsătoria începe mult mai târziu și mult mai în liniște: în ziua în care omul de lângă tine nu mai seamănă cu imaginea pe care ți-ai făcut-o despre el.
Ziua aceea vine pentru toată lumea. Pentru unii vine după o lună, pentru alții după zece ani. Și aproape mereu o trăim ca pe o pierdere. Am crezut că el se va schimba. Am crezut că ea mă va înțelege fără cuvinte. Am crezut că, dacă ne iubim, o să fie ușor.
Nu ai fost naiv pentru că ai crezut toate astea. Le-ai primit de undeva: din filme, din casa în care ai crescut, din ce s-a spus la biserică, din rănile tale. Unele sunt credințe romantice, altele personale, altele de familie, altele religioase. Toate au ceva în comun: te fac să iubești o proiecție, nu un om.
Problema nu e că iluziile cad. Problema e ce facem atunci. Unii se încăpățânează să țină imaginea în viață și îl pedepsesc pe celălalt că nu o mai susține. Alții trag concluzia că s-au înșelat de om și pleacă, interior sau de-a binelea. Foarte puțini văd momentul acela drept ce este, de fapt: o ușă.
Cursul acesta te învață să treci prin ușa aceea. Luăm pe rând zece iluzii, le numim, le înțelegem rădăcina și le înlocuim cu ceva mai solid: adevăr, responsabilitate, tandrețe și iubire matură.
Și îți spun de la început ce cred: adevărul nu distruge iubirea. Distruge numai ceea ce o împiedică să devină matură.