La început te uitai la el ca la o descoperire. Observai cum râde, cum vorbește cu ceilalți, ce îl emoționează, ce face când crede că nu îl vede nimeni. Totul era nou și totul merita privit.
Apoi a venit familiaritatea. Nu dintr-odată și nu din rea-voință. Pur și simplu, omul pe care îl vezi în fiecare dimineață a devenit un rol: soția, soțul, mama copiilor, cel care duce gunoiul, cea care uită mereu cheile. O funcție. Uneori, o listă de lucruri care lipsesc.
Mintea noastră e făcută să se obișnuiască. Ce e mereu acolo nu mai iese în evidență. Iar ce iese în evidență, de cele mai multe ori, e ce nu merge. Așa ajungi să observi la celălalt tot ce lipsește și aproape nimic din ce este.
Și asta doare, chiar dacă nu o spuneți. Pentru că nimeni nu poate trăi mult timp lângă cineva care nu îl mai vede. Tăcerea afectivă răcește o relație mai sigur decât o ceartă.
Cursul acesta construiește drumul invers. De la obișnuință, la atenție. De la evaluare, la contemplare. De la tăcerea afectivă, la admirația sinceră, concretă și rostită.
Nu îți cer să îl idealizezi pe celălalt și nici să îi faci complimente artificiale. Îți cer să înveți din nou să vezi binele real din el: frumusețea, caracterul, efortul și devenirea omului pe care îl iubești.